DĂ-MI FAPTELE
ȘI-AM SĂ-ȚI DAU DREPTUL

Dreptul asigurărilor

În forme primare, asigurările au fost prezente odată cu primele grupuri sociale organizate care, într-o formă sau alta, încercau să-și ajute membrii în caz de nevoie.

Dovezi ale existenței asigurărilor datează încă din Antichitate. Astfel, în Egiptul antic (în jurul anului 4500 î.Hr.), existau societăți de într-ajutorare a cioplitorilor de piatră. În Babilon, transportul era organizat în caravane, iar costurile disparițiilor erau suportate în comun de comercianți. Proprietarii de corăbii se înțelegeau ca acela care își pierdea corabia să primească alta în loc, cu condiția ca pierderea să nu fie din culpa proprietarului. De asemenea, în sec. V î.Hr., Pericle a înființat organizații care aveau ca scop ajutorarea membrilor și familiilor acestora în caz de incendiu, boală, deces.

Primele asigurări moderne apar odată cu secolul al XIX-lea în Franța și Anglia, unde se constituie primele societăți de asigurări pentru accidente pe căile ferate și rutiere.

Evoluția economică a Republicii Moldova din ultima perioadă ne-a făcut pe toți să înțelegem rolul vital al asigurărilor în viața de zi cu zi.

Asigurarea constă în crearea unui fond de către persoanele fizice și juridice amenințate de riscuri din care se acoperă daunele și alte cerințe financiare imprevizibile. Acesta este și sensul dat de Legea 407 din 21.12.2000 noțiunii de asigurare: “transfer al unui risc eventual, inclusiv al riscului unei pierderi financiare şi/sau al unei pagube materiale, de la asigurat la asigurător, în conformitate cu contractul de asigurare,,.

Din punct de vedere juridic, asigurarea este un contract aleatoriu în care una din părți – asiguratul – se obligă să plătească celeilalte părți – asiguratorul – o sumă de bani pentru ca, în ipoteza producerii evenimentului asigurat, acesta din urmă să plătească asiguratului indemnizația stabilită prin contract. În unele situații, asigurarea apare ca un contract obligatoriu, încheiat în temeiul legii.

Asigurarea Obligatorie de Răspundere Civilă Auto – R.C.A. – acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul auto, pentru prejudiciile produse unei terţe părți în cazul unui accident rutier, prin intermediul acestui vehicul.

În cazul în care ați fost implicat într-un accident rutier produs din vina unei alte persoane, aflate la volanul unui autovehicul (sau chiar produs din vina conducătorului autovehiculului în care vă aflați), sunteți îndreptățit să solicitați despăgubiri (daune materiale și/sau morale) DIRECT asiguratorului RCA - emitentul poliței RCA – pentru prejudiciul suferit, și anume:

• în cazul vătămărilor corporale: atât persoana vătămată, cât și familia acesteia pot pretinde asiguratorului RCA despăgubiri pentru vătămarea corporală (daune materiale și/sau morale);
• în cazul decesului: familia persoanei decedate poate pretinde asiguratorului RCA despăgubiri pentru decesul rudei decedate în evenimentul rutier (daune materiale și/sau morale);
• în cazul avarierii autovehicului: pe lângă despăgubirile (daunele materiale și/sau morale) ce se cuvin persoanei vătămate și/sau familiei acesteia, asiguratorul RCA poate fi obligat (dacă este cazul) și la plata contravalorii autovehiculului avariat (cel în care se afla victima accidentului).

Dreptul Civil

Adaptarea și, mai ales, intrarea în vigoare a noului Cod Civil a luat pe nepregătite lumea juridică, profesioniști de renume ai dreptului civil fiind impresionați atât de dimensiunea apreciabilă a noii reglementări, cât și de cantitatea de informație ce trebuie asimilată din mers.

În realitate, lucrurile nu stau chiar așa, multe din instituțiile Codului Civil nu sunt noi, ci reprezintă o reluare a vechilor instituții, care au fost reorganizate de către autorii Codului, pentru a le pune pe aceeași direcție cu doctrina și jurisprudența ce s-au dezvoltat de-a lungul anilor. Prin intrarea în vigoare a noului Cod Civil, s-a urmărit prezentarea într-un limbaj juridic actualizat în ceea ce privește terminologia.

Într-o mai mică măsură, Codul cuprinde și instituții noi, însă nu putem declara că acestea sunt de o noutate absolută, deoarece fie sunt preluate din alte sisteme celebre de drept, fie sunt preluate din reglementări comunitare și alte documente juridice internaționale, fie sunt o codificare a jurisprudenței instanțelor judecătorești din țară și din străinătate.

Dreptul civil reprezintă acea ramură a dreptului ce aparține sistemului unitar al țării noastre care reglementează raporturi patrimoniale și personal nepatrimoniale, la care participă persoane fizice și persoane juridice care se află între ele pe poziție de egalitate juridică.

Funcția dreptului civil este aceea de a fi “drept comun’’ și se exprimă în ideea că, atunci când o altă ramură de drept nu conține norme proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic, se apelează la norma corespunzătoare din dreptul civil. Din aceste considerente, s-a ajuns la concluzia că dreptul civil “împrumută” normele sale altor ramuri de drept, când acestea nu au nume proprii pentru un caz ori aspect, ori invers, alte ramuri de drept “împrumută” norme de la dreptul civil.

Serviciile oferite în cadrul cabinetului de avocatură îmbracă forme dintre cele mai diverse, precum acordarea de consultații și redactarea unei game largi de contracte și cereri, asistența juridică în procesul de negociere a intereselor clienților noștri în cadrul diferitelor proceduri judiciare și, desigur, reprezentarea în fața instanțelor de judecată, autorităților statului și a partenerilor de afaceri.

Dreptul contravențional

În forme primare, relaţiile de apărare socială au apărut odată cu societatea şi au cunoscut atît forma relaţiilor de cooperare şi convieţuire, cît şi forma relaţiilor de conflict. Iniţial, ilicitul contravenţional a fost consacrat în legislaţia penală potrivit tradiţionalei împărţiri tripartite a ilicitului penal în: crime, delicte şi contravenţii (trihotomia).

Această împărţire, „cunoscută în vechiul drept francez de la 1791 şi în cel din Brumar anul IV, apoi, prin menţinerea ei în Codul penal francez de la 1810, şi-a făcut drum în mai toate legislaţiile penale europene şi extraeuropene. Împărţirea tripartită a fost preluată şi de Codul penal român din 1865, care, de altfel, o menţine pînă în anul 1954, Codul reprezentînd, „în majoritatea covîrşitoare a dispoziţiilor sale, o copie a Codului penal francez din 1810 şi a celui prusian din 1851.

În perioada interbelică s-a perpetuat acelaşi regim al contravenţiilor, ele fiind reglementate în Codul penal din anul 1936. Potrivit legii penale, contravenţia reprezenta fapta pe care o declară ca atare legea, regulamentul şi începînd cu anul 1954, în România contravenţiile nu au mai fost considerate infracţiuni, ci abateri administrative şi, drept urmare, au fost excluse din codul penal. Totodată, doctrina românească a fundamentat instituţia înlocuirii. O altă etapă în procesul legislativ românesc al contravenţiilor o reprezintă Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.

Legea determina cadrul juridic general al reglementării acestor fapte, precizînd autorităţile care pot emite acte normative de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor. Subiect al răspunderii administrativ-contravenţionale era, în principiu, persoana fizică, regulă de la care se putea deroga numai prin lege sau decret, sancţionîndu-se şi persoana juridică doar în cazul existenţei unei dispoziţii legale exprese.

În legislaţia Republicii Moldova noţiunea de contravenţie a fost pentru prima dată definită în art. 9 al Codului cu privire la contravențiile administrative, adoptat la 29.03.1985, redacție a Codului care pînă la moment a suferit numeroase modificări.

Dreptul familiei

În forme primare, cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie.

Principiile dreptului familiei sunt:

1. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei (Constituţie, Codul familiei, Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice);
2. Principiul ocrotirii intereselor mamei şi copilului
3. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi
4. Principiul egalităţii în drepturi dintre un bărbat şi femeie
5. Principiul exercitării drepturilor şi îndeplinirii datoriilor părinteşti în interesul copiilor
6. Principiul potrivit căruia membrii familiei sunt datori să îşi acorde unul altuia sprijin moral şi material
7. Principiul monogamiei

Dreptul muncii

Dreptul muncii este acea ramură a sistemului de drept alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile individuale şi colective de muncă, atribuţiile organizaţiilor sindicale şi patronale, conflictele de muncă şi controlul aplicării legislaţiei muncii. Aşadar, dreptul muncii este un ansamblu de norme juridice cu un obiect distinct de reglementare– relaţiile sociale de muncă ce se stabilesc între cei care utilizează forţa de muncă- angajatorii/ patronii- şi cei care prestează munca- salariaţii/angajaţii. Principalele acte normative din Republica Moldova care reglementează aceste raporturi juridice sunt Codul Muncii , Legea 186 din 10.07.2008 privind securitatea și sănătatea în muncă, dar și multitudinea de acte normative care reglementează protecția cetățenilor

Dreptul securității sociale cuprinde normele juridice ce reglementează relațiile de asigurări sociale, precum și pe cele ce privesc asistența socială. Prin intermediul acestei instituții de drept, persoana fizică este protejată de riscurile sociale care îi afectează existența. Protecția începe adesea înainte de naștere (îngrijirile prenatale) și se prelungește după moarte (pensiile de urmaș). Aici întâlnim reglementări (cele mai importante) în ceea ce privește sistemul de pensii, sistemul asigurărilor de șomaj sau cele din domeniul asigurărilor de sănătate

Dreptul penal

În fața organelor de urmărire penală:

• asistența juridică acordată bănuitului, învinuitului/inculpatului la efectuarea oricăror acte de urmărire penală;
• formularea unor cereri și depunerea de referințe în conformitate cu Codul de procedură penală;
• examinarea materialului probator cu prilejul terminării urmăririi penale și construirea apărării indicând noi mijloace de apărare;
• formularea unor cereri noi cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală;
• introducerea unor plângeri împotriva măsurilor sau actelor de urmărire penală care au vătămat interesele legale ale bănuitului, învinuitului/inculpatului; asistența juridică acordată victimilor, părților vătămate și martorilor.

În cazul luării unor măsuri preventive:

• acordarea asistenței juridice persoanelor reținute sau arestate;
• întocmirea și susținerea unor cereri de înlocuire ori de revocare a măsurilor preventive în conformitate cu dispozițiile CPP;
• introducerea și susținerea unor plângeri împotriva ordonanței organelor de urmărire penală privind măsura reținerii;
• introducerea și susținerea unor plângeri împotriva ordonanței procurorului prin care s-a dispus luarea măsurii obligării învinuitului/inculpatului de a nu părăsi localitatea sau țara, în conformitate cu dispozițiile CPP;
• promovarea, motivarea și susținerea recursurilor împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea, prelungirea ori menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului.

În fața instanțelor judecătorești:

• asistența juridică și reprezentarea în fața instanțelor judecătorești;
• redactări plângeri, plângeri prealabile, cereri de constituire parte civilă în dosarul penal;
• redactarea, introducerea și susținerea unor cereri de eliberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune;
• introducerea, motivarea și susținerea unor cereri de strămutare în fața Curților de Apel, CSJ;
• ridicarea și susținerea unei excepții de neconstituționalitate în fața Curții Constituționale;
• întocmirea de concluzii scrise în cauzele cu dificultate sporită ori când instanța de judecată dispune în acest sens.

Malpraxis

Malpraxis-ul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical, generatoare de prejudicii asupra pacientului.

Deși instrumentele de drept sunt deficitare în acest domeniu, în Republica Moldova există precedente judiciare încurajatoare de tragere la răspundere a sistemului sanitar public sau privat, a personalului sanitar: medic, asistent, etc.

Republica Moldova a pierdut la CEDO în cazuri de malpraxis nesoluționate corespunzător în sistemul nostru judiciar.

Dreptul malpraxis-ului este un drept al viitorului. Vom lua calea țărilor civilizate în termen scurt (legislația reclamă modificări și practica le impune pe piață). Dreptul malpraxis-ului e și un drept al prezentului: în procese civile sau penale, pacienții își recâștigă tot mai mult drepturile și statutul de deținători ai unei vieți ,,de mare preț’’.

Viața și sănătatea contează nu numai în cantitatea lor, ci și în calitate!

Despăgubiri consistente pentru acte medicale prejudicioase înseamnă normalitate și echitate, nu ‘’îmbogățire fără justă cauză’’!

În conferințe, în mass-media, se recunoaște tot mai mult că serviciile medicale nu sunt întotdeauna excepționale din punct de vedere calitativ și corpul medical nu este impecabil.

Poate este oricând și oriunde greu să se ajungă la o cunoaștere ideală medicală, dar acest lucru nu scuză cazurile de culpă medicală, generatoare, de cele mai multe ori, de noi prejudicii morale și materiale.

Reglementarea ‘’câmpului’’ contractual, a naturii juridice corp medical-pacient și asigurarea prejudiciului prin intermediul unei asigurări de răspundere profesională au devenit probleme stringente ale lumii juridice contemporane.